continuam partida !

Pentru intreaga poveste recomand : 1 https://bogdan86.wordpress.com/2021/05/11/un-alt-prieten-m-a-gasit/ 2 https://bogdan86.wordpress.com/2021/05/13/tatonarea-relatiei/ 3 https://bogdan86.wordpress.com/2021/05/17/sa-inceapa-jocul/

Trebuie sa va spun ca am stat singur in salon vreo 3 zile cred, apoi a venit un domn mai in varsta pentru internare si l-au pus cu mine in salon. Super de treaba domnul ne-am inteles foarte bine de la inceput, imi povestea atat de mult incat nu aveam timp sa ma plictisesc si nici nu simtem cum trece timpul, un domn cu o mare experienta de viata, bolnav de diabet, parkinson si cateva degete taiate de la fiecare picior datorita prietenului comun, cu toate astea m-a impresionat faptul ca era multumitor ca era ” ok” si ca era perfect lucid si nu era dependent de nimeni, era dintr-un sat din apropiere si imi mai povestea ca lucra prin curtea casei asa ca se mentinea bine.

Atat eu cat si colegul meu uram mancarea din spital fara sare, pana am facut rost de o solnita de sare si o tineam ascunsa cand veneau doctorii :)) dar mancarea avea gust.

Eu eram spre ultimele zile de spitalizare, toate analizele facute si investigatiile la cap si inima erau ok asa ca nu stiam nici eu nici medici ce crize am facut si de ce . Mie imi era teama.

Salonul meu era la etajul patru al spitalului, intr-o zi ma gandeam sa ies pana in curte la aer curat, erau zile bune cat am stat doar inchis, unele la pat si dupa ce am scapat de perfuzii am zis hai sa dau o tura pana in curte. Ajung la lift intru cobor la parter si simt cum o usoara panica ma cuprinde, nu ma mai simteam in siguranta, atat de urata a fost senzatia incat nu am stat nici un minut afara si am urcat rapid in salon unde ma simteam in siguranta, am repetat experianta dupa cateva ore si am reusit sa stau mai mult afara dar tot panicat eram, ma gandeam incontinuu ce fac daca mi se intampla sa mai am crize de genul celor avute singur pe strada si mai grav ca nu puteam sa le deosebesc de cele ale diabetului, nu erau crize de hipoglicemie, acest gand m-a marcat mult.

Mai trece un weckend in spital, mai ma uitam la un film mai la o vorba cu colegul de salon, vizite de la toata lumea si iar vine forfota de luni zi in care mai fac un set de analize de sange. Marti rezultatul totul era ok asa ca urma sa plec acasa fara sa stiu exact ce am si cu un medicament de la neurolog care trebuia sa il iau zilnic. Miercuri trebuia sa plec.

Ma trezesc iau ultimul mic dejun in spital, astept actele medicale, fac bagajele, stabilesc cu diabetologul meu ce doze de insulina raman sa iau si acasa, doze teoretice deoarece acasa mancarea si viata e altfel am si servici nu stateam toata ziua intr-un pat ca in spital. Mi se face recomandarea ca urmatoarea miercuri sa vin la un control la policinica spitalului la cabinetul de neurologie asa ca mi-am si facut programarea.

Dupa ce imi iau ramas bun de la colegul de salon imi iau bagajul si cobor sa plec din spital. Am coborat la parter am iesit pe scarile spitalului si m-am oprit, zici ca era scena din filme eu stand nemiscat si pe langa mine treceau oameni in slowmotion, da m-am panicat din nou imi era frica sa plec nu stiam ce cu mine m-am simtit ata de slabit emotional simteam ca plang in interior, nasol moment, cred ca am stat cam 3 minute pe scari pana sa trag aer in piept sa ma calmez si sa fac primul pas. Direct catre statia de taxi, am avut noroc de un taxi rapid si un taximetrist care m-a tinut de vorba tot drumul pana acasa asa nu am putut sa gandesc negativist. Am ajuns acasa si ca prin minune parca cineva pusese sentimentul de siguranta din nou in mine si am rasuflat usurat.

Primul lucru ce l-am facut dupa despachetare si baie a fost sa imi aprind un trabuc si sa imi pun un pahar de vin, un roze ce il avusesem acasa, am stat vreo 2 ore nemiscat savurandu-mi trabucul si vinul in fata acvariului au fost clipe superbe pentru mine si m-am bucurat maxim de ele.

Se facuse seara deja si am reusit sa ma odihnesc cum trebuie in patul meu dupa atatea zile de spital. Nu am iesit din casa in in primele zile dupa venirea mea acasa, trebuie sa recunosc ca imi era frica nu voiam sa ma simt nesigur pe mine, nu stiam daca mi se mai pot intampla evenimente, a fost greu sa ma obisnuiesc in subconstientul meu ca pot iesi afara si ca e ok .

Eu eram in concediu medical inca 2 saptamani dupa ce iesisem din spital si mi-au prins enorm de bine. Se apropie miercuri ziua in care aveam programare la neurolog, dumnezeule……!!!